Atunci cand aterizezi intr-o destinatie noua, mai ales dupa un zbor lung, organismul cere relaxare si odihna. Somn. Mult somn si liniste. De regula, in aeroport sau chiar pe avion (si nu numai), intru destul de rapid in vorba cu oamenii. Timpul trece altfel. Imi amintesc ca, in timpul primului meu scurt maraton in Asia – Kuala Lumpur, Phuket si Singapore – unul din sfaturile primite a fost acela de a nu dormi odata ajunsa la destinatie, in cazul in care ajung ziua.

Chit ca afara este miezul zilei, soare zdrobitor si umezeala si-mi spun ca atipesc pentru 30 de minute – o ora si apoi sunt ca noua, gata de a cuceri un nou oras. Doar ca, de fapt, somnul de o jumatate de ora se transforma intr-o dupa-amiaza intreaga, iar noaptea ma va prinde mai fresh si odihnita ca niciodata.

Cu acest sfat in minte am aterizat in Beijing undeva in jurul orelor 15, ora locala si incercam sa ma arat odihnita si vesela. Eram odihnita, ce-i drept, dupa ce dormisem mai bine de 7 ore din cele 10 de zbor dinspre Qatar. Mi-e drag somnul, ce sa fac. Intalnirea cu ghidul, Andy (Chen Yan) a fost una vesela si plina de energie de soi bun.

Ce am descoperit in Beijing

Merita sa subliniez ca acest oras, a doua capitala a fostului imperiu, m-a lasat cu sentimente contradictorii. Iesita din aeroport, priveam pe geam in nestire, nesigura daca ma aflam intr-adevar in Beijing sau am ramas cumva acasa, intr-unul din cartierele orasului meu. Blocurile semanau izbitor de mult cu ale noastre, colorate ca cele de la noi dupa o sesiune de izolare termica; unul in umbra celuilalt, ca intr-o incercare parsiva de a sapa in sufletele si gandurile celor care le locuiesc. Eram in continuare nesigura cine s-a inspirat de la cine, oarecum suparata, intr-un mod subtil ironic, ca ne-au copiat intr-atat de mult.

Beijing este orasul povestilor, al acelor povesti care-ti creaza un soi de déjà-vu. Captivated much?

Ghidul ne consilia legat de cum sa recunoastem cladirile pentru locuit si cele administrative: cele de locuit au cate o unitate de aer conditionat sub un geam din fiecare locuinta, in timp ce cladirile administrative au totul centralizat. Traficul impresioneaza, incat prin contrast, Bucurestiul pare cuminte.  Distantele se masoara in zeci de minute si ore, iar sanatatea oamenilor in calitatea aerului – astfel ca guvernul a sistat achizitiile de autoturisme; daca doresti sa poti avea masina in Beijing, trebuie sa participi la o loterie pentru a castiga o placuta de inmatriculare. Sistem asemanator celui din Singapore, care se lasa cu liste de asteptare lungi de pana la cativa ani uneori.

De altfel, in Beijing traficul este plin de masini nemtesti. Au si ei aceleasi conceptii ca noi, romanii, ca doar cele nemtesti sunt bune si sigure, desi sunt fabricate tot in Asia, unele chiar in China.

Intr-una din zile, ghidul m-a intrebat care este situatia la noi in tara. Cate case si cat pamant avem voie sa detinem. I-am raspuns ca putem detine oricat din orice, daca dispunem de resursele necesare. Intrebarea lui m-a ajutat sa inteleg mai bine lupta lor interioara, care pana mai ieri era si a noastra: „Va permite statul sa detineti mai mult de o casa si de o masina pe cap de persoana? Nu vi le confisca?”. A continuat prin a-mi explica intreg conceptul de „communal collective” (colectivul unde se faceau si la noi muncile agricole in vremurile de trista amintire), insa nu am avut curajul de a-i spune ce am facut noi, romanii, pentru a iesi din comunism.

Locuintele in China

Chen Yan s-a deschis foarte mult in fata mea si mi-a raspuns tuturor intrebarilor, oricat de sugubeata as fi incercat eu sa fiu. Cu acelasi zambet larg, cu aceeasi atitudine pozitiva. L-am intrebat de chiriile din Beijing. Mi-a raspuns ca sunt mari, dupa parerea lui, undeva la echivalentul a 1800 – 4000 de lei pentru niste locuinte foarte mici, in care de obicei locuiesc doua generatii. Motivul pentru care aleg sa locuiasca impreuna este ca tinerilor sa le fie mai usor cu locul de munca, iar parintii sau bunicii, dupa caz, sa aiba grija de copii. Este si cazul lui, locuieste impreuna cu parintii lui pentru ca sotia sa primeasca niscaiva ajutor la cresterea copilasului lor de un anisor.

Un lucru interesant pe care l-am aflat de la Chen Yan este ca locuintele nu se cumpara definitiv in China, ci se cumpara de la stat un drept de folosinta a acestora pe o durata de 70 de ani. Dupa 2020 ar trebui date inapoi statului primele locuinte cumparate prin anii ’50- va fi foarte interesant sa vedem (sau chiar sa auzim ecouri despre) cum va rezolva guvernul aceasta problema.

„Un copil pe familie” si de ce insista chinezii sa aiba cel putin un copil baiat

Pana de curand, chinezii aveau o lege faimoasa, care le permitea un singur copil pe familie. Tinerii Chinei de azi (un trend existent in intreaga lume, de altfel) nu mai prea doresc sa aiba copii nici la 30-35 de ani; din lipsa de bani, de joburi, de spitale dotate corespunzator (da, si ei au problema asta!), de intimitate in spatiul de locuit; doresc mai degraba sa calatoreasca – cei care-si permit.

Motivul pentru care generatiile mai vechi faceau mai multi copii este unul foarte subtil, specific culturii chineze. In viziunea lor, un cuplu avea nevoie neaparat de un baiat in familie pentru ca exista un contract social implicit intre generatii care spune ca la batranete, fiul si nora vor avea grija de parintii baiatului. Daca ar fi avut doar fete, sotii ar fi riscat sa ajunga singuri la batranete, fara sa aiba nimeni grija de ei, fiindca acestea ar fi trait impreuna cu socrii. In concluzie, faceau copii pana cand iesea un baiat!

Povestea care m-a emotionat cel mai tare a pornit de la aceasta lege a lor. Din vorba in vorba, Chen Yan imi povesteste situatia familiei sale, cum parintii lui isi doreau neaparat un baiat. Cum a fost el al patrulea copil la ai lui, dupa o suita de trei fete. Cand s-a nascut a treia dintre ele, aceasta a fost „donata” (evident, de frica faptului ca incalcasera legea!) celor care nu puteau avea copii – in fata maternitatii era o remorca unde se puneau copiii nedoriti si oricine putea sa mearga sa ii ia de acolo. Ghidul imi mai povestea ca i s-a parut ca a zarit-o intr-o zi pe strada intr-un oras apropiat de cel de bastina, acum multi ani, doar ca nu mai era sigur daca era ea intr-adevar. Parintii ghidei din Xi’an au scapat mai ieftin in aceasta privinta, in sensul ca nu au fost nevoiti sa isi dea copilul spre adoptie. Au avut de platit doar o amenda de 100.000 de yuani, care le-a secat bugetul timp de mai multi ani la rand.

Si chinezii calatoresc!

Legat de calatoriile chinezilor, am aflat ca acestia nu au flexibilitate mare in a iesi in afara tarii. Au nevoie de tot felul de vize, care se obtin greu si dupa mult timp; mai ales ca sa viziteze Hong Kong, au nevoie de o viza speciala, care nu se acorda oricui. Chen Yan imi povestea, cu aceeasi exuberanta pentru care l-am indragit enorm si pentru care imi voi aminti mereu cu drag de el, ca a reusit sa ajunga in Hong Kong prin prisma jobului sau din turism. A obtinut viza mult mai usor decat un cetatean de rand si era mandru ca a fost ghidul unui cuplu din State, timp de 48 de ore. Viseaza sa ajunga si in Thailanda si mi-a adresat atat de multe intrebari despre cum e pe-acolo, incat chiar imi doresc ca intr-o zi sa primesc un email din partea lui, in care sa-i revad zambetul si chipul inspirand a bunatate, intr-un paradis unic.

Totusi, multi dintre ei calatoresc in interiorul propriei tari, de unde lipsa de nevoie a lor si a celor care lucreaza in turism de a invata alte limbi de circulatie internationala. Pana si majoritatea restaurantelor din proximitatea tourist trap-urilor sunt gandite pentru turistul chinez, ceea ce duce la situatii amuzante cand turistul european sau vestic le trece pragul, dar va voi povesti despre asta intr-un articol viitor.

Diferente culturale

Mai presus de orice, discutiile cu Chen Yan m-au ajutat sa inteleg si mai bine felul lor de a fi. M-a intrebat a doua zi daca am avut vreun soc cultural legat de tara lui, moment in care i-am spus ca da, nu inteleg de ce lumea se impinge in mine pe strada, cand se sta la o coada sau chiar si la restaurant. A fost foarte amuzat si m-a ajutat sa inteleg ca, fiind peste un miliard de suflete, invata de mici ca doar cu bun-simt si rabdare ajungi la coada societatii, asa ca nu se dau inapoi de la a impinge pe cineva din calea lor pentru a ajunge unde considera ei ca au nevoie sa ajunga intr-un anumit moment. Oricum, am concluzionat ca ritmul lor este mult prea alert pentru a fi catusi de putin ca noi, restul.

Cele cateva zile in Beijing mi-au mers direct la suflet. Interesant cum, atunci cand vezi lumea prin ochii altora, iesi tot cate putin din carapace; intelegi tot mai profund ce se intampla in jurul tau, chestionezi tot mai des ideea de umanitate; inveti sa fii pe deplin multumit cu ceea ce ai, not take it for granted. Viata iti da multe obstacole si lupte, insa transformarea ta depinde de cum le treci. Atunci cand te predai si accepti cu adevarat locul in care te afli,  abia atunci esti capabil sa mergi inainte. Iar acesti oameni au mers inainte in pofida incercarilor la care au fost supusi; au transmis generatiilor viitoare o atitudine pozitiva, un zambet si multa demnitate. Avem cu totii cateva lectii de invatat de la ei, pe care sa le procesam si sa le transmitem, la randul nostru, copiilor nostri. Legenda spune ca ar fi formula magica prin care evolueaza civilizatiile.