Cum am pornit la drum…

Cui îi place să vorbească despre începuturile lui? Roșim cu toții când auzim întrebarea Dar tu cum ai început? și ne chiar enervăm la delicatele insistențe de Hai spune-ne!. Ar fi mult mai ușor dacă am putea vorbi despre începuturile altora. În orice domeniu. Oricând. Pun rămășag că nu ne-ar fi atât de greu ca atunci când trebuie să vorbim despre al nostru.

Începutul meu în blogosferă merge până în decembrie 2015, într-o vreme când mă aflam pentru a doua oară în Thailanda și eram relaxată și fericită să descopăr locuri și oameni noi. Când reflectam, după o zi plină de activități, asupra nevoii mele de a împărți cu oamenii din jur experiențele din călătorii, de a-mi șlefui creativitatea, de a-mi ține mintea ocupată și sănătoasă. De fapt, nu de acolo pornesc toate ideile de proiecte? De la dorința noastră de a împărți idei, gânduri, trăiri și experiențe cu ceilalți? De a-i inspira, de a-i motiva să-și depășească propriile bariere? De a le arăta că, dacă am reușit noi, atât de imperfecți și de nesiguri cum existăm pe lumea asta, pot și ei?

Nu știu alții, dar la mine așa a fost. Îmi dădusem seama puțin mai târziu că este o strategie bună de a ține un jurnal al călătoriilor mele, pe care să-l pot reciti oricând, oriunde; ale căror amintiri să se reașeze în spatele creierului, să nu-mi dea pace și să mă facă să vreau să plec din nou și din nou în lumi în care deși se vorbește o altă limbă complet necunoscută mie, în care oamenii sunt atât de diferiți, îmi par totuși atât de familiare și atât de aproape mie, încât mă simt ca acasă mereu. Lumi in care, indiferent de orientarea religioasă, de culoarea pielii, sufletele se apropie din priviri blânde și atingeri pline de magie, ca și cum s-ar recunoaște din alte vieți.

Așa se face că în ianuarie 2016 aveam primul domeniu, Tripity.ro. Inițial, fusese destinat unui vast program de educare a călătorului novice, care pleacă poate pentru prima oară la drum. Începusem să scriu, însă nu mă regăseam. Nici în denumire, nici în stil, nici în informațiile oferite cititorului.

Am încetat să mai scriu, aproape că abandonasem proiectul, până într-un miez de noapte în care alungam somnul în încercarea de a atrage… ceva, orice. Bun să fie. Energie catalizatoare, dar mai presus de orice, inspirație. În cea mai cruntă durere de cap, am fost în stare de un gând: Veni Vidi Amavi (am venit, am văzut, mi-a plăcut). Orele de latină din liceu și facultate îmi foloseau în sfârșit la ceva bun. Și tocmai din pricina asta, mi-am permis în acea noapte să pocesc orice urmă de corectitudine gramaticală. Dragostea de lume și de oameni, setea de cunoaștere și de descoperire nu mor niciodată. Ar fi greșit să fie puse la trecut. Și uite așa am ajuns, în acele ore târzii, la Veni Vidi Amo! Am călătorit, am văzut, am cunoscut, am descoperit, am întâlnit, însă nu am încetat să iubim nici măcar odată întorși în cuibul nostru. Continuăm să povestim cu același entuziasm, poate chiar mult mai accentuat, despre toate aventurile noastre.

Numele nou a fost notat pe telefon, ca să mă asigur că nu este uitat până în orele dimineții. Mă simțeam liniștită, brusc, ca și cum mi se luase de pe umeri o piatră de moară. Dacă așa se simt și viitori părinți atunci când caută nume viitorului lor copil, ii înțeleg de minune. Responsabilitatea e uriașă. N-ai vrea să-l numești Butucel, este? Numele nu doar că l-ar urmări pe copil pe vecie și i-ar atrage glume dintre cele mai enervante. Te-ar apăsa și pe tine ca părinte să-l vezi suferind pentru un… nume neinspirat.

Odată adjudecat, numele nou trebuia însoțit și de un domeniu internațional. Domeniul .ro nu mai era de el, de planurile pe care le aveam cu el. Voiam să fie o reflexie a personalității mele. Or zice unii că-s zgârcită, dar culmea, o spun mereu tocmai cei care își doresc să mă chinuie puțintel. În esență, știu și eu că-s generoasă. Tocmai de-asta voiam ca Veni Vidi Amo să fie al tuturor. Un domeniu .com avea să le dea de înțeles că toți au un loc în comunitatea de acolo, indiferent de limba nativă vorbită.

Little did I know, dar găsirea numelui și trecerea lui pe .com nu aveau să fie singurele provocări. Se întâmplau să fie doar primele.

Noul proiect urma să aibă nevoie de un logo. Ce provocare! Un logo care să traducă la perfecțiune trăirile din spatele Veni Vidi Amo? Roșu părea prea turbat și agresiv, așa că rozul mi s-a părut întruchiparea ideală a ceea ce poate să rezulte când inima și creierașul unei persoane sensibile își dau întâlnire pe o filă de WordPress.

What next? Grafica, designul, tema. Aveam să descopăr că nu era deloc ușor să găsesc o tema care să-mi fie pe plac, să transpună vizual tot ce-mi trecea prin minte. Și asta doar fiindcă parte din mine încerca în mod constant să se pună în pielea cititorului – ce i-ar plăcea să vadă pe site, când întră prima dată? ce i-ar face navigarea mai ușoară? ce i-ar gâdili creierașul și, mai ales, ce i-ar face simțirile să tresară, dincolo de cuvinte? Cealaltă parte din mine încerca să găsească mereu varianta elegantă și simplă prin care toate întrebările de mai sus puteau găsi răspuns, intr-un amestec de culori, fonturi, cuvinte bine alese pentru meniuri si alte giumbușlucuri personalizabile pe care le oferea tema aleasă.

Rezultatul?

Unul plăcut chiar de clienți, ca urmare a unei prime colaborări în timpul city-breakului din Varșovia de anul trecut. Suntem pasionați de gătit, era de neconceput ca primul oraș din primul meu proiect cu Veni Vidi Amo, European Gems, să ne țină departe de cratiță, de întâlniri cu oameni noi, dintre cei mai frumoși și interesanți. Așa că am participat la un curs de gătit, la care ne-am distrat tare bine și am învățat cât de asemănătoare ne este bucătăria cu a polonezilor.

Dacă mâine m-ar întreba cineva care a fost cea mai mare provocare într-un an și jumătate de Veni Vidi Amo, i-aș răspunde categoric că a fost creșterea comunității. M-aș duce mai departe și i-aș spune să se țină departe de postări sponsorizate pe Facebook și să încerce să-și focalizeze energia pe altceva. Odată ce ai plătit promovarea unei postări, reachul este condamnat să nu mai funcționeze la cote maxime pe vecie. Preferabil, pe ceva care să-i aducă o mai mare creștere organică: publicare de articole în mod regulat și distribuire pe social media și grupurile ei numeroase; pe un stil care să le fie lor aproape și cunoscut, unul izvorât din nectarul ființei lor și nu unul copiat de la alții. Un stil care să-i aducă pe cititori mai aproape de esența lor, să se regăsească mai ușor și mai des in trăirile lor.

De fapt, pe cine păcălesc? Cea mai mare provocare este în continuare lupta cu mine însămi, cu ridicarea zidului în spatele căruia mă regăsesc mereu cu inima și gândurile dezvelite, cu teama de acceptare și apreciere.

Am învățat the hard way că vulnerabilitatea expusă inteligent, deși privită ca o sperietoare de mulți dintre oameni, atinge corzi necunoscute și neumblate în cei care privesc în noi și ne transformă în companioni de drum lung.

***

Articol scris în cadrul ediției aniversare SuperBlog.

Fotografii: arhiva personală și sursă sponsor, pagina Facebook.