Întâlnire cu fluturași în stomac

Nu știu alții cum sunt, însă când mă gândesc la prima noastră întâlnire, mă ia cu zâmbete și (încă) îmi zboară fluturași prin stomac…

Ne cunoșteam deja de doi ani înainte de această primă întâlnire. Doi ani în care am tatonat terenul, în care nici un moment nu era suficient de bun ca să lanseze întrebarea. Pentru că da, a fost o întrebare. La voi nu?

Și-a așteptat bietul de el să termin cu Bacul ca să-și ia inima în dinți. La finalul primei noastre întâlniri post Bac. Ce tot zic! De fapt, post admitere la facultate.

Norocul meu a fost că, la acea vreme, eram cu 10 kg mai subțirică. Orice puneai pe mine, arăta bine. Cum să nu profit de asta la prima noastră întâlnire?

Așa că am aruncat rapid pe mine un top roz subțire, de vară, o pereche de pantaloni albi și niște sandale pastel. Mi-am dat câteva fâsuri din parfumul preferat și gata am fost. Vă întrebați ce am făcut cu părul? Mai nimic, era scurt și era low maintenance. Eram prea tânără și mult prea comodă, la vârsta respectivă, ca să mă complic cu rochii elegante și pantofi. Voiam să mă simt liberă, ori o astfel de ținută m-ar fi obligat să mă comport într-un mod anume. Nici lui nu-i plăcea să poarte sacou. Și-n plus, de palton era mult prea cald la începutul lui august.

Și dusă am fost.

Caleașca nu mă aștepta la scara blocului, a trebuit să iau un taxi ca să ajung la locul întâlnirii, în fațacinematografului. Nici nu mai știu ce film am urmărit în seara respectivă. Nu că ar fi contat. Important era să fiu cu el. Ceea ce nu voi putea uita a fost privirea lui pe ținuta mea. Un fel de nici prea, prea dar nici foarte foarte. Punct ochit, punct lovit. Voiam să impresionez prin personalitate, nu prin ținută sau machiaj. Pe care, apropo, nu l-am purtat în acea seară. Și așa a continuat să fie viața noastră împreună. Una influențată de principii și valori, de personalitatea și caracterul oamenilor din jurul nostru și mai puțin de elemente pe care eu le consider auxiliare.

Odată filmul terminat, ne-am plimbat povestind prin centrul orașului până am ajuns pe o bancă. Tot la povești, da. A fost atunci când i-am descoperit mai bine umorul finuț, sarcasmul de care am știut că o să facem uz în fiecare situație neplăcută din următorii ani împreună. Și-i plăcea să mă facă să râd, tot la fel de mult pe cât îi place și acum. Am știut încă de atunci, de la primele râsete, că persoana care stătea lângă mine pe bancă era atât de reală încât nu trebuia să par altfel. Puteam să fiu eu cu adevărat.

Viață e frumoasă și timpul trece pe nesimțite când ești în compania potrivită, indiferent de subiectele discutate. A fost acolo pe băncuța din centru unde am simțit primele adieri care anunțau o furtună. Însă a fost în drumul spre casă când ne-am lăsat în voia picurilor uriași de ploaie și ne-am permis să fim fericiți, pentru câteva minute scurte. El e în continuare romanticul din cuplul nostru, însă furtuna din acea seară i-a venit mănușă. A știut să profite de ea la maxim, în îmbrățișări și râsete de o parte și de alta a trotuarului care unea centrul orașului de cartierul în care locuiam. Sufletul meu era fericit, într-o măsură în care nu mai păream the Wicked Witch of the West, care asemenea personajului din Vrăjitorul din Oz, ura apa turnată din cer cu tot curajul din ea. Nu. În acea seară, m-am lăsat dusă de val, mânată de primele firicele de iubire și regăsire în persoana altuia.

Într-adevăr, haina nu-l face pe om, la fel cum am încercat ca o primă întâlnire să nu fie influențată de ținuta purtată. Însă aș minți dacă nu aș recunoaște că, ori de câte ori văd topuri roz și pantaloni ¾ albi, mintea mi se duce spre o iubire care încă dăinuiește în inima mea. Spre una care m-a marcat probabil pentru totdeauna.

***

Articol scris în cadrul ediției aniversare SuperBlog.

Sursă fotografii: ANSWEAR