Cei de la Momondo m-au provocat sa povestesc despre o experienta culinara din calatoriile mele. Astfel ca, deunazi, imi aminteam cum povestile despre aceste experiente din China au provocat cel mai mare amuzament celor de acasa. Si ma mai gandeam cum, aproape mereu, ceea ce-ti ramane viu in memorie este mai degraba ceea ce ti-au facut papilele gustative sa-si dea un high five si mai putin ceea ce ai vazut intr-un muzeu. Asta daca, pe langa un calator inrait, esti si un pofticios irecuperabil.

China a avut grija sa-mi arate ca ma pot indragosti de aceasta tara frumoasa daca las la o parte prejudecatile si daca vreau sa-i gust si experimentez culoarea locala; ca dragostea trece prin stomac. Sunt sigura ca te poti indragosti si tu de aceasta tara minunata, vizitand-o cat mai curand. Momondo vine in ajutorul tau cu cele mai bune preturi si oferte la bilete de avion si hoteluri (pentru Beijing, de exemplu), atat prin aplicatia de telefonie mobila cat si prin site-ul lor.

Diferente culturale

Prin restaurante

Zau ca, daca stiam toate astea, calatoria in China nu mai avea acelasi farmec. Bag mana in foc ca toti suntem niste obisnuiti ai restaurantelor cu specific chinezesc de la noi din tara. Stim ca, daca nu ne descurcam sa mancam cu betisoarele, este suficient sa aruncam un ochi pe aceeasi masa si sa punem mana pe tacamuri. Nu-i tocmai aceeasi experienta, dar macar te simti confortabil.

Chen Yan, ghidul din Beijing, si-a dorit ca in prima zi sa am parte de o experienta inedita si m-a dus la un restaurant local. Imaginati-va cea mai modesta incapere, plina ochi. Ceva ce aduce mai mult a cantina decat a restaurant, dupa standardele noastre. Insista sa gust noodles, dar nu ma forteaza sa-i comand inainte de a-mi permite sa consult meniul. Meniu in chineza – nu putea fi pedeapsa mai mare pentru el ca aceea de a-mi traduce descrierile pozelor care-mi faceau cu ochiul. Si stam asa, in acest dans – „da’ asta ce-i? si asta? tradu-mi te rog aici, arata asa de bine”, pret de vreo 15 minute, doar pentru a ma decide in final sa-i urmez sfatul si sa comand taitei, exact ca el. Sa ma iubesti, nu alta.

Alte 15 minute mai tarziu, primim amandoi pe masa doua boluri mari – unul ca un ceainic, cu apa in care au fiert pastele; celalalt, cu taiteii scursi. Plus, alte cateva boluri mai micute, cu legume si condimente. Parea complicat si-mi ziceam ca mancatul asta e o adevarata arta, iar eu chiulisem de la cursul asta in scoala. Incercam sa fur meserie din coada ochiului, de la Chen Yan. Monkey see, monkey do. Pe cand am terminat eu de turnat tot continutul bolurilor peste pastele mele si pe cand ma pregateam mai bine, il aud pe Chen Yan langa mine, cum soarbe.

Fara sa scot o vorba, incepe se rada si sa-mi explice ca, daca nu sorbi sau nu plescai in timpul mesei, bucatarul poate trage concluzia ca mancarea nu este gustoasa si se poate simti ofensat. Si continua sa manance. Si sa soarba. Se opreste doar ca sa-mi spuna: cu cat sunetul este mai puternic, cu atat mai mare satisfactia bucatarului la final. Iar eu, de colo, in sinea mea – care bucatar? el e in spate in bucataria lui, nici o sansa sa te auda de aici. Ne intelegeam din priviri si era tare faina chimia asta, insa asta n-am mai copiat-o de la el. Incercam sa mananc cat se poate de european, doar cat sa-mi aud la final: Cum ti-au placut taitetii? ai fost foarte silentioasa. 

In Xi’An, experienta din restaurant a fost tare diferita. Era un local destinat turistilor – dar sa nu ne amagim, nu era pentru noi, vesticii. Era tot pentru ai lor – cu mese pline de grupuri de turisti chinezi, cu preturi ceva mai piperate decat in cele pentru localnici. Si, spre marea mea incantare, cu tacamuri pentru cei cu doua maini stangi, asa ca mine, care fac foamea cu betisoarele. Asezate direct pe masa, la indemana oricui.

Experienta similara am avut si in Shanghai, intr-un alt restaurant local, dintr-un mall. Au adus tacamuri, fara sa-mi arunce priviri ciudate, in semn de apreciere pentru zambetul meu. Cu toate ca aici nu l-am mai avut pe Chen Yan sa ma traga de manecuta ca sa sorb si eu din mancare, urechile mele au fost in extaz sa-i auda pe ceilalti care luau cina, sorbind la unison. Evident ca, din intreg localul, eu eram ciudata. Fara indoiala.

Magia street food-ului

In Xi’An, am descoperit un cartier musulman – o adevarata bijuterie, in care street food-ul era la rang de arta. Ghidul ne-a dus sa-l vedem pentru cateva minute, cat sa stim ca exista, ca mai apoi sa ne rugam de ea sa plece si sa ne lase acolo, ca sa-l batem in lung si-n lat, in propriul nostru ritm. Initial, a crezut ca glumim, insa la insistentele noastre si-a dat seama ca e pe bune si a plecat. Cu mana pe inima va spun: am mai batut alte street food prin Asia, insa ca asta nu a fost niciunul. Ochii vad, stomacul cere: miroase incredibil de bine, totul arata intr-un mare fel, iar forfota este contagioasa. Nu stiu sa mai fi vazut prin Asia atat de multi oameni zambind la un loc, pasionati de ceea ce fac. O pletora de carne – preparata in toate modurile, de felurite lighioane si de fructe – taiate si prezentate ochiului intr-un mod cat de se poate de creativ. Fotografiile de mai jos vorbesc de la sine – multe nici macar nu stiu ce sunt. Mi-ar fi placut sa aflu, insa nu prea avea cine sa-mi raspunda la intrebari.

Amestec de culori si arome. #china #vacation #xian #muslimstreet #muslim #foodie

A post shared by Carmen (@veni.vidi.amo) on

Lupta mea cu hotpotul

Ce mi-a placut, in schimb, in restaurantele din Shanghai – obicei pe care nu l-am intalnit in localurile din Beijing sau Xi’An – era modul in care ti se lua comanda. Primeai la sosire un bon de comanda (uneori tradus si in engleza, insa de cele mai multe ori era doar in chineza), bifai ceea ce doreai sa mananci, il aratai angajatului de la intrare si ti se dadea un numar de ordine, cu un timp estimativ. Cand acest numar era afisat pe ecran, puteai intra in restaurant, sa te asezi la o masa. Un chelner venea apoi la tine, bifa pe un alt bon de comanda alegerile de pe primul bon, plateai si capsa bonul de casa de bonul de comanda original. Astfel, cei care aduceau mancarea la masa puteau consulta oricand comanda, ca sa se asigure ca n-au ratat nimic.

Cat ma aflam in Beijing, Chen Yan a tot insistat sa mergem la un Hot Pot si cumva, desi pofteam ideea, am evitat-o cu succes. In ultima zi in Shanghai, zborul fiind abia seara tarziu, dupa ce am predat camera la hotel, am pornit in ultima tentativa de explorare a metropolei. Picioarele imi erau franjuri, iar organismul secat de energie. La ora pranzului, am intrat intr-un alt mall. Singurul restaurant la care asteptau cuminti o gramada de persoane la intrare, asa ca mi-am luat inima in dinti.

Se ia una bucata meniu cica-tradus-in-engleza. Se ia bonul de comanda complet netradus in engleza. Se cauta toate pictogramele de pe meniu pe bonul de comanda, comparand pictograme gen „casuta”, „randunica”, „bicicleta”, „copacel”, „casuta cu 4 ferestre” pana cand marcam ce vrem sa mancam. Se asteapta pe scaunel pana se elibereaza o masa.

Ca sa va imaginati, servirea se facea ca la o masa de bar, unde stai pe scaune inalte si in fata fiecarui scaun era o plita electrica.

Ajunsi la masa, vine angajatul cu doua oale la vreo 2 litri, pline de apa cu ceva praf, care se pun fiecare pe o plita. Primim separat tofu crud, cartofi feliati cruzi si niste foi de salata (adica aparent ce am comandat). So far, so good. Eram pregatiti sa le mancam asa, doar sa nu fim nevoiti sa comunicam cu vreunul dintre angajati pentru ca noi nu stiam chineza, ei nu stiau engleza, era de vis.

Cedam intr-un final si cand trece un baiat prin fata noastra, ii atragem atentia si il intrebam prin semne ce se intampla aici? ce ar trebui sa facem cu astea? Se uita lung la noi, zambeste, vine mai aproape, mareste „flacara” la plite si pleaca fericit. Buuuun, am rezolvat-o.

Ne uitam in jur, vedem ce fac ceilalti si prindem curaj. Monkey see, monkey do, partea a doua. Le aruncam toate in oala, iar dupa 10 minute hocus pocus, supa e gata. Ravneam eu dupa ideea de hot pot soup, dar nici macar acel hot pot soup de pe meniul in engleza nu ne-a ajutat sa ne dam seama unde eram. Experienta autentic chinezeasca, mai ales ca am experimentat first hand cum e sa mananci o supa cu betisoare.

Tehnologia aproape m-a salvat de la foame

O alta experienta la fel de revigoranta a fost imediat dupa vizita la Oriental Pearl Tower. Pasii cu ochii inchisi pe platforma de sticla de la 259 de metri inaltime mi-au intors stomacul pe dos putin, asa ca am intrat in primul restaurant pe care l-am gasit. Se intampla sa fie unul cu specific japonez si meniuri in limba engleza. Lux. Comandam – bauturi traditionale, supa si ceva preparate de pui. Le primim si-mi iau inima in dinti sa intreb de tacamuri.

Ne tot sfatuiam inainte despre cum sa cer tacamuri unor persoane care nu vorbesc limba engleza, deci implicit nici nu o inteleg. Solutia? Sa desenam pe telefon o furculita si un cutit. Limbaj mai universal de atat nu credeam ca exista! Partea buna e ca m-am inteles de minune cu chelnerul cu privire la ce aveam nevoie. Partea proasta e ca s-a uitat la telefon, a ridicat din umeri, mi-a spus ceva ce a semanat cu un NU, a ras de mine, mi-a intors spatele si nu l-am mai vazut de atunci.

Ce poti face in astfel de momente, cu mancarea in fata ta, dar in incapacitatea de a o savura cum trebuie? Mananci, din nou, supa cu betele, apoi o sorbi (eeeeek, transformation complete!) si apoi mananci puiul teryaki cu mana. Inutil sa va povestesc reactia lui Alin, care e putin germ freak cand iesim din tara, cand am pus mana pe puiul ala… Ochii cat cepele, exprimand parca That’s it! Nice to have shared with you so many beautiful travel memories, honey. You’re in God’s hands now! 

Aventuri in fast food-urile de renume international

Acum 6-7 ani, cand calatoream prin Europa si aveam un buget strict, se intampla sa mai mancam la fast food-uri cunoscute, gen McDonald’s, KFC sau Burger King. Eram fascinati de meniuri, cat de diferite pot fi de la o tara la alta, pe acelasi continent. Mai in gluma, mai in serios, aceasta masa purta numele de masa saracului.

In Shanghai, dupa atatea experiente de rasu’plansu’, eram convinsi ca la McDonald’s ne va fi mai bine. Vom putea comunica mai bine cu toata lumea. Nici in cele mai intunecate vise nu ne-am imaginat ca vom avea o alta bariera lingvistica si inca una tehnologica. Angajatii nu vorbeau engleza, iar dupa mai multe tentative esuate, ne-am mutat la o borna de comanda. Meniu in limba engleza, super alambicat, dar – surpriza – plata imposibil de efectuat cu un card bancar european. Tadaaaaam! Plata cash sau rabzi foame. Ne scotocim buzunarele de tot maruntisul adunat prin China si scoatem la limita bani de doi burgeri. Mici si amarati, dar savurati cu o fericire sublima.

Delicii locale, pentru care merita sa te indragostesti de China

Cele doua mese traditionale, din Beijing si Xi’An au fost incredibil de interesante.

Cea din Beijing a avut loc imediat dupa preluarea de la aeroport, intr-un restaurant micut, prins intr-un cartier de blocuri in stil comunist. Doamna care ne-a preluat la restaurant era foarte povestelnica, pacat ca vorbea mereu in chineza si ne-a fost dificil sa ne intelegem. Cred ca ideea era ca se bucura sa ne vada.

Rata Peking a fost centrul atentiei in dupa-masa respectiva si am aflat o sumedenie de lucruri interesante. Este un preparat culinar care ocupa un loc de cinste in cultura si viata familiei traditionale chineze, mai ales din zona Beijingului. Este ca tortul aniversar de la noi: prezent in vietile lor la zile de nastere, alte soiuri de aniversari si tot felul de alte evenimente.

Bucatarul a iesit cu masa pe care era atarnata rata pentru a ne arata cum se feliaza – in felii subtiri, cu sau fara pielea crocanta, unsa cu zeama de portocale. Doamna care ne-a preluat la sosire ne explica si ea cum sa o mancam – fie pe cubulete de orez expandat, fie in lipii de orez, cu legume si sosuri alese. Este o intreaga arta, ca de altfel orice tine de acest popor – felia de carne cu piele crocanta se potriveste doar cu anumite legume si sosuri, la fel si cea fara piele.

A fost un moment bun de socializare cu ceilalti din grup, iar rata Peking are un gust de mai vreau, greu de dat uitarii.

A doua cina traditionala a fost in Xi’An, orasul cu soldatii de teracota, in timpul unui spectacol de dansuri si cantece traditionale. La pièce de résistance au fost dumplings, o reteta inventata in jurul anului 225, in era celor Trei Regate. A fost mai degraba o degustare de dumplings, vreo opt feluri in total, fie din aluat umplut cu legume si carne, fie din carne de creveti, in loc de aluat, cu diverse umpluturi asortate. A fost multa mancare si bautura traditionala (ceai si o bautura alcoolica din orez fermentat).

Ce sa va spun eu acum la incheiere decat ca imi sunt dragi experientele astea culinare. Ne-am intors acasa mai slabi decat am plecat (eu am slabit cel putin 3-4 kilograme), atat din cauza mancarii cat si datorita ritmului alert in care ne-am petrecut calatoria. Picioare ferfelita, la finalul fiecarei zile. Insa, cel mai mult, ma bucur ca nu am ranit pe nimeni cu betele alea. Mi-am propus sa mananc absolut tot cu bete de-acum inainte, pana cand a doua mana devine si ea dreptace, insa cumva am reusit din nou sa ma eschivez.

Castiga si tu o calatorie cu Momondo

Cei de la Momondo doresc sa va rasplateasca si pe voi, cititorii si va ofera din partea casei o calatorie, in oricare din destinatiile existente pe site-ul lor, de pana in 1000 de euro. Aceasta acopera doar costurile de cazare si biletele de avion.

Ce trebuie sa faci?

Incepand de astazi si pana la finalul zilei de 30 noiembrie, te invitam sa lasi un comentariu la acest articol, in care sa ne povestesti, in limba romana, despre cea mai frumoasa experienta culinara de pana acum. Nu uita sa incluzi in comentariul tau si destinatia unde ai dori sa calatoresti, aleasa de pe Momondo. Castigatorul va fi desemnat pe 10 decembrie a.c., asta dupa ce echipa Momondo va fi citit, din dumicat in dumicat, fiecare experienta descrisa mai jos. Tips: presarati aventurile voastre culinare cu mult entuziasm si umor si prezentati-le ochiului intr-un plating ametitor.

Conditiile concursului sunt descrise pe pagina Momondo.

SHARE
Previous articlePe urmele fostului imperiu… (4): 7 motive pentru care sa nu vizitezi Xi’an

Veni Vidi Amo s-a născut dintr-o pasiune imensă pentru oameni și locuri vizitate de-a lungul timpului. Speranța mea este că poveștile, fotografiile și informațiile noastre să vă inspire și motiveze să cuceriți, la rândul vostru, lumea și să cunoașteți culturi și oameni noi, mâncare delicioasă și să aveți experiențe memorabile, de povestit peste ani și ani. Dacă ai ajuns deja până aici, înseamnă că împărtășim pasiunea.

2 COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here