Wow! Un an. Cand ma gandesc ca a trecut doar un an de cand Veni Vidi Amo a prins viata, mi se pare de necrezut. Mi se pare ca a trecut mai mult. Mult mai mult. Luna florilor e cu sarbatoare si va spun si de ce, ca sa sarbatoriti impreuna cu mine.

Multumiri!

Nici un proiect nu poate avea un parcurs bun fara multumirile de rigoare. Ale mele se indreapta spre mai multe persoane si o comunitate de oameni deosebit de frumosi.

Daca e sa incep cu inceputul, sa va povestesc ca Veni Vidi Amo a existat sub un alt nume pana in mai 2017. Tripity, venit dupa un brainstorming de o zi intreaga cu jumatatea masculina a proiectului si cu fratele lui, undeva la sfarsitul lui 2015. Proaspat intorsi din Thailanda, dupa doua saptamani super active si viata buna, Alin a plantat samanta in creierasul meu si m-a facut sa cred ca mi-ar face un bine extraordinar sa am proiectul meu. Unul care sa scoata la iveala latura mea creativa, care sa-mi ia gandul de la prea multa munca. Unul care sa-mi aduca bucurie si relaxare, sa ma faca sa privesc totul intr-un mod mai pozitiv. Evident ca nu l-am luat in serios si nu am crezut cu totul in efectele terapeutice pe care un astfel de proiect le-ar avea asupra mea. Rau am facut, pe bune. Va dati seama unde puteam fi azi?

For old time sake, Big Bang-ul de la care a inceput totul, pe 31 decembrie 2015:

Eu: Cum stai cu creativitatea?

Fratele lui Alin: I can create huge mess in no time at all.

Eu: Bun. Vreau sa-mi fac un travel blog si nu reusim, cu Alin, sa gasim un nume demn de mine.

Alin: 

Fratele lui Alin: Tripity. Tripsome.

Eu: Zice Alin ca virgula contine cuvantul „pity”. Not good.

Fratele lui Alin: Pity ca virgula contine pity.

Eu: Whaaaaat? Serios, I need a name. Halp@ Cica tripity.ro nu e luat. Inca.

Fratele lui Alin: See?

Eu: Si tripsome e dispo. Lui Alin ii place tripity. Mai ai alte idei?

Fratele lui Alin: Pentru asta ar trebui sa ma bag iar la dus. Si deja mi-am incretit pielea, am stat deja o jumatate de ora.

Si ca sa nu fortam omul sa mai intre inca o data la dus, am adoptat domeniul Tripity.ro si am inceput sa scriu. Voiam sa fie un proiect mare de educare a calatorului neexperimentat, cu informatii generale, ghiduri si liste de tot felul. Am inceput sa scriu in stilul meu, putin sentimental si romantic. Primeam ghionturi fiindca ma indepartam aparent de la esenta proiectului, de la stilul obiectiv. Incet, incet am pierdut interesul si motivatia de a mai scrie, fiindca nu ma regaseam in stil si in proiect. Nu era al meu, mi s-a pus in brate si mi s-au setat asteptari.

Pana intr-o sambata lenesa, pe 1 mai 2017, cand proaspat trezita, am dat de postarea Ioanei. Oferea un curs de Travel Writing. Am citit articolul ei, i-am simtit energia si nu cred ca am stat mult pe ganduri pana cand i-am trimis un mail. Acolo a fost momentul transformarii, right there. In doua zile, aveam cursul la indemana si l-am savurat modul cu modul, ca sa ma asigur ca asimilez totul cat de mult si cat de bine. Nu radeti, dar se vede ca sunt ardeleanca fiindca mi-a luat in jur de 2 luni ca sa-l termin.

In cazul meu, aventura nu se terminase aici. Ceva inca nu-mi dadea pace. Tripity nu ma reprezenta, aveam nevoie de o noua identitate, una care sa rezoneze perfect cu stilul meu: timid, lipicios, (prea) sensibil, entuziast uneori, sarcastic pe ici, pe colo, cu drag de oameni, dar… (Cunoasteti deja, probabil – Introvert inclusion: Sometimes we want to be left alone. Sometimes we want to be included. Most of the time we want to be included with the option to be left alone) . Ioana bara cu multa eleganta toate ideile mele de posibile nume, mi le propunea pe ale ei, eu le baram la randul meu. Si credeti-ma, din acest joc de ping-pong dintre noi doua s-au nascut mereu cele mai bune idei care au tinut de acest proiect si care l-au adus unde este astazi.

Nu imi doream orice nume, ci unul care sa-mi placa de mor, fiindca proiectul meu urma sa-l poarte pana la sfarsitul existentei lui. Daca asa se simt si viitorii parinti atunci cand incearca sa gaseasca un nume copilului lor, ii inteleg perfect. Nu-ti vei numi copilul Olita, va trai in rusine toata viata lui si tu pe langa el. Pana intr-o noapte cand, de nicaieri, am avut ideea de a-l denumi Veni Vidi Amo. Mi-am notat numele in telefon si am asteptat nerabdatoare dimineata, ca sa observ reactia lui Alin. Eh, in vreo doua ore aveam domeniul, tema si puteam incepe sa scriu. The new me. YEY!

Au urmat alte cateva luni timide in care incercam sa ma asez, sa scriu pe placul altora. Asta mi-a adus aminte de ceea ce mi-a zis candva un fost manager de-al meu, in timpul unei evaluari trimestriale: Carmen, ai atata dorinta in tine sa le faci mereu pe plac altora, incat deseori uiti de tine. Pana cand mi-am dat seama, si cu ajutorul Ioanei, ca de fapt trebuie sa scriu pe placul meu. Sa fiu eu.

Lupta e crancena inca, mai ales pentru un introvertit ca mine. Nu sustin nicidecum ca detin toate informatiile si toate adevarurile legate de calea asta. Inca invat. Nu-mi place nici macar sa mi se spuna ca sunt bloggerita, travel bloggerita or whatever. Sunt tot eu, Carmen pentru majoritatea si Nana pentru familie, doar ca povestesc despre ceva care-mi face ochii sa sclipeasca. Multi inca nu accepta calea asta, nu considera activitatea ca fiind una valida, viabila. Pentru multi e doar piscotarie. Am primit sustinere de unde ma asteptam cel mai putin si lipsa de incredere de unde aveam nevoie, de fapt, cel mai mult.

Foarte recent am inteles de ce multi sustineau ca treaba asta implica multa munca, mult mai multa munca decat ai putea duce angajat intr-o multinationala, pe cine stie ce functie, din confortul unui scaun de birou. Si mi-am dat seama de ce, citind cartea lui Mark Manson, The Subtle Art Of Not Giving a Fuck: fiindca pana in acel moment nu eram suficient de implicata, nu-mi doream proiectul atat de mult pe cat credeam. Mintea mea se vedea acolo, insa sufletul meu batea in retragere. Sau invers?

Cine-a zis ca e usor sa-ti pui gandurile, trairile si emotiile in spatiul virtual? Sa fii la cheremul tuturor? Sa te critice si sa te judece? Concluzia este doar una, pana si acum: haters gonna hate. Abia cand am inceput un alt proiect in cadrul VVA, That Beautiful Traveler, in care sfatuiam participantii sa fie cat mai naturali si vulnerabili cu putinta, mi-am dat seama cu adevarat ca vulnerabilitatea din noi atrage si ca, hey!, as putea si chiar ar trebui sa fiu si eu la fel.

Mi-a fost de un real sprijin si comunitatea creata de Ioana, un grup de oameni extraordinari. E mi-nu-nat sa fii printre astfel de persoane si sa schimbi idei cu oameni cu aceleasi pasiuni, dar atat de diferiti de tine. Vrei, nu vrei, evoluezi odata cu ei.

Multumiri!

Se cuvine sa multumesc si veteranilor din blogosfera romaneasca, acelora care au raspuns mesajelor in care ceream sfaturi, de pe vremea lui Tripity. M-au facut sa cred si mai mult in puterea comunicarii, in faptul ca de multe ori este suficient doar sa ceri si ti se va da. Desigur, depinde si de energia pe care o transmiti, de cum ceri, insa ei dovedesc ca se poate.

Asadar, multumesc Razvan Pascu fiindca mi-ai raspuns in miez de noapte mailului si ai dat share unui articol de suflet despre Maroc si ca mi-ai spus ca perseverenta este tot ce conteaza pe orice drum alegem in viata asta. Nu in ultimul rand, multumesc Cezar Dumitru, aka Imperator Travel – mi-ai oferit mai mult decat speram prin toate discutiile pe care le-am avut si te-ai oferit sa gazduiesti un articol despre India.

Ce a reusit Veni Vidi Amo intr-un an de activitate?

• 7300 pageviews
• 4400 vizitatori unici
• Cel mai cautat articol pe Google: Cum planifici o calatorie in Islanda
• Cel mai popular articol: 8 motive ca sa vizitezi Maroc… si tot atatea motive ca sa te indragostesti de el
• Cresterea audientei pe pagina de Facebook de la 230 la 900+ de persoane.
• Cresterea audientei pe pagina de Instagram de la 70 la 950+ de persoane.
• Cresterea DA de la 0 (inainte de ianuarie 2018) la 8 (la inceputul lui martie 2018).
• Cresterea PA de la 0 (inainte de ianuarie 2018) la 21 (la inceputul lui martie 2018).
• Aparitia in mai multe guest-post-uri ale colegilor de blogosfera: Open Mic: How To Stop Over-Tourisming The World, 3 Exotic Destinations – I Was There si Top Winter Escapes
• Aparitia intr-un interviu by VelTravel
• O colaborare cu Polish Your Cooking in timpul unui city-break de 1 decembrie in capitala Poloniei, prima destinatie din cadrul primului proiect al VVA, European Gems

In mod sigur puteam mai mult, daca scriam mai des si daca nu trebuia sa ma lupt atat de mult cu mine insami si cu timiditatea mea, cu teama de expunere. But we’ll get there. Baby steps.

Pe unde a calatorit Veni Vidi Amo intr-un an de activitate?

Desi mi-ar fi placut sa va povestesc aici despre calatorii pline de colaborari,  nu-i sa fie. Va povestesc doar pe unde am mai hoinarit intr-un an de Veni Vidi Amo. Va sunt inca datoare cu povesti din multe dintre aceste destinatii, asa incat, cu ochii mintii pe aceste amintiri frumoase, cu degetelele pe tastatura si cu ochii pe WordPress-ul facator de texte formatate impecabil, va promit sa recuperez timpul pierdut. Curand de tot.

Iunie 2017

O luna magica, magica tare! Mi-am indeplinit o dorinta si am zburat la Munchen pentru a-i vedea pe cei de la Coldplay in concert. L-am tarat si pe Alin dupa mine, clar. Ii iubea si el pe cei de la Coldplay acum cativa ani, dar cica a evoluat intre timp. Honey, please! In final, a recunoscut ca i-a placut la concert, atat de mult incat se simtea ca unul din acei parinti care-si insotesc fiicele la petreceri de adolescenti si le privesc de la distanta dantuind si having a good time.

Lumea: Pfff, Coldplay?! Cui ii mai place Coldplay? Si de ce? Nu m-as duce sa-i vad nici daca ar concerta in spatele gradinii mele! Muzica lor e atat de proasta incat imi vine sa-mi smulg urechile!

Lumea: You’re so young!

Mno, nu-i bai, cum se zice pe la noi prin Ardeal. Haters gonna hate. Ghiciti cine nu a cantat cu Chris Martin in concert? Ghiciti cine nu a topait pe muzica lor? Ghiciti cine nu are filmulete de pe stadion cu ei? Exact!

I-am urmarit ani de zile pe cei de la Coldplay, fara sa-mi placa in mod deosebit muzica lor. Pana cand am inceput sa vad dincolo de popularitatea lor, sa vad in sufletul lor. Sa le apreciez vulnerabilitatea si sa o regasesc in muzica lor, dar si in mine. Si din acel moment mi s-au parut cei mai frumosi oameni de pe lumea asta. Si a inceput sa-mi placa activitatea lor si tot ce tine de ei, ca persoane; modul in care pledeaza fara incetare pentru unitate, diversitate, toleranta, zambete si blandete in oameni.

Munchen a fost o pauza de la caldura care venea asupra Romaniei, fiindca din 5 zile petrecute acolo, doar 3 au fost cu soare. Si au mai fost niste zile dedicate revederii cu prieteni dragi, fosti colegi de liceu. Ce mi-a placut cel mai mult? Castelul Hohenschwangau, fratiorul mai mic, dar mult mai aratos al castelului Neuschwanstein, cu o poveste fermecatoare si un iz romantic. Am realizat cu tristete ca multa lume il ocoleste si se indreapta spre cel din susul dealului, pustiu si de continut dar si de esenta, care merita vazut mai degraba din exterior. Si atat.

Nu am ratat nici Palatul Nimfelor, rezidenta regala de vara. Si bine am facut! Aduce mult cu Palatul Versailles. Duce opulenta la un nou nivel si imi imaginam cuplul regal batandu-se pe umar la finalul lucrarilor, intrebandu-se: Are we with the cool kids now?

Pe partea de gastronomie, Bavaria a reusit sa ne surprinda. Ne-au mai scapat niste specialitati traditionale, dar tot ce stim acum este ca bavarezii mananca mult si totalmente nesanatos. Daca esti la regim, n-ai nici o sansa. Sau spuneti voi daca o portie de varza calita cu carnat de porc va suna a sanatate curata.

Ne doream sa mancam sau macar sa bem o bere bavareza la celebra berarie a lui Hitler. Pana cand ni s-a spus ca nu mai exista. Voi stiati? Mda, nici noi. We didn’t get the memo. Asa ca am ajuns la Hofbräuhaus am Platzl, unde mancarea traditionala merge mana in mana cu puzderia de turisti din toate partile lumii. Asa am ajuns si noi sa impartim aceeasi masa – practica uzuala prin acele parti – cu un grup de americani veniti intr-un tur de European Touch.

De ce sunt atat de prietenosi cu noi oamenii astia? il intreb eu pe Alin, intrata deja in modul super timid si introvertit, atat de caracteristic mie cand sunt multi oameni necunoscuti in jur.

Iti explic mai tarziu, imi raspunde el repede si-mi face cu ochiul, inainte de a-si concentra atentia pe o conversatie deja inceputa cu ghidul grupului din State.

Imi vad timid in continuare de supa, cand ma trezesc langa mine cu unul dintre americani:

Look! Arata-mi pe Google Maps de unde esti, si-mi intinde telefonul, miscandu-si corpul agitat pe bancuta berariei, ca sa se apropie si mai mult de mine.

Mirata, ma uit la el, iau telefonul si-i spun: Aici, in inima Transilvaniei, si-i dau un zoom-in ca sa vada mai bine unde e Targu-Mures pe harta regiunii. Ii observ ochii de copil care-a descoperit luminitele de Craciun, si-i spun: Locuiesc la aproximativ 200 de kilometri de Dracula. Contele Dracula, sigur ai auzit de el, si-i zambesc, stiind ca l-am prins in mreje cu asta.

Oh, wow! Dracula! Mai e pe-acasa?

Tot vine si pleaca, dupa cum are chef de sangele turistilor, si incepem sa radem. Si continua sa-mi povesteasca despre cei doi copii ai lui – fata care era la Harvard si a carei studii il secau de bani; si baiatul care urma sa termine liceul in anul urmator si care fusese deja acceptat la o universitate de prestigiu. Si el, in cele din urma, care odata scapat de copii, isi simtea casa prea mare si prea goala, si ca sa nu mai simta ca-l strange sufletul, calatorea vara prin lume.

Aici! Uite aici locuiesc eu! si-mi arata un punct minuscul pe harta. Ii zambesc din nou, ii iau telefonul din mana, dau zoom-in si citesc numele Hoover.

Oh, am auzit de Hoover Dam, si-l intreb daca totul e in regula cu barajul.

Come visit, please, cand ajungeti prin State, mi-ar placea sa petrecem mai mult timp impreuna. Pareti OK, si se repede sa aiba grija de cel mai tanar membru al grupului, un tanar de 19 ani, venit in calatorie cu parintii prin Europa si care pusese mana pe o halba mai mare decat el, plina de bere.

Pfff, se vede ca astia in State nu au voie sa bea inainte de 21 de ani, imi spune Alin amuzat fixandu-si privirea pe ochii tanarului care priveau deja in toate directiile.

Va astept in vizita in State, o sa va fac cei mai buni burgeri din lume! ne spune tanarul, dupa inca o gura de bere.

Ghidul il priveste, isi da seama ca halba imensa de bere l-a infrant si aduna trupele, nu inainte sa ne spuna: Ne pare rau, marea majoritate nu gandeste ca el (aka Presedintele Trump). Iertati-ne ca obtineti mai greu viza pentru State, fiindca pareti in regula si nu ne-ar strica sa avem mai multi turisti ca voi peste ocean. Sa speram ca urmatoarea administratie va fi mai blanda cu voi. Asta dupa ce si-a exprimat uimirea fata de diferentele culturale din Europa, istoria si limbile diferite din fiecare tara, experiente pe care ei nu au cum sa le traiasca in State, unde totul este atat de similar. Tocmai aceste experiente ii atrag ca un magnet de continentul nostru.

Noiembrie – Decembrie 2017

Weekendul prelungit de 1 decembrie ne-a dus in capitala Poloniei, ocazie pentru care mi-am dorit sa exersez puterea comunicarii cu afacerile locale. N-a fost munca usoara sa le gasesc pe cele mai potrivite, fiindca trebuia sa ma limitez constant la prezenta lor in mediul online raportat la cifrele mele din acel moment. Din patru mailuri trimise, am primit trei raspunsuri: 1) un ghid privat din Varsovia care m-a refuzat din cauza statisticilor pe care le avea Veni Vidi Amo la acel moment; 2) un curs de gatit cu care am ajuns sa am o colaborare frumoasa (si prima, de altfel, YEEY!) si 3) o agentie de turism locala, din Varsovia, care mi-a propus sa merg cu ei pana la Auschwitz si sa scriu despre asta, dar pe care a trebuit s-o refuz in final, fiindca programul propus de ei ar fi devenit mult prea obositor pentru noi: plecare dimineata la 5 si revenire in capitala aproape de miezul noptii.

Cu ocazia asta, m-am convins de spusele Ioanei, din timpul cursului, cand accentua ca nu cifrele conteaza, ci mesajele si energia pe care o transmitem in mesajele noastre. Am mai primit imbold si din partea unor oameni frumosi din comunitatea Ioanei, carora se cade sa le multumesc inca o data – Ana Dumbara, aka That Traveling Heart si Robert Diaconeasa, aka DaddyCool.

Experienta din Varsovia a fost una frumoasa si surprinzatoare, de pe urma careia am incropit o lista cu activitati de facut pe 3 zile.

Decembrie 2017 – Ianuarie 2018

2017 a fost anul in care, in mod pur neintentionat, ne-am dus la indeplinire mai multe dorinte si vise mai vechi. Am inceput cu China, am continuat cu participarea la concertul celor de la Coldplay si am incheiat anul in desertul Sahara, in Maroc.

Dintre tarile din afara batranului continent, dupa Thailanda, Marocul a devenit destinatia mea de suflet. In continuare am fluturasi in stomac, pentru modul in care aceasta tara m-a facut sa ma simt. Pur si simplu mi-a dus introspectia si empatia la un nou nivel.

Februarie – martie 2018

Anul Vedi Vidi Amo s-a incheiat cu o alta calatorie de suflet, in India, in interiorul Triunghiului de Aur. Continuand obiceiul dorintelor mai vechi dar implinite, primul an de viata al VVA a fost sarbatorit in oglinda, in spiritul evenimentului care l-a inceput: in India, in timpul festivalului Holi, cel care a inspirat tema intregului turneu al celor de la Coldplay si al ultimului lor album.

Ziua festivalului a fost cea mai vesela, colorata si intensa zi din intreaga calatorie in India. Eram complet acoperiti in zeci de combinatii de culori si am avut cel mai pregnant sentiment de unitate si toleranta – indiferent de culoarea pielii, religie sau natie, am fost unii si aceiasi, egali.

Promisiuni de viitor. Va urma…

… (si mai) multa munca. Va trebui sa lucrez si mai mult pe propria-mi persoana, pe teama de expunere. Sa ma deschid mai mult, sa las oamenii sa citeasca dincolo de mine si de vulnerabilitatile mele. Sau, cum bine spune Ioana, sa ma plac mai mult, sa ma iubesc mai mult.

… mai multa hoinareala. Implicit mai multe articole. Cel putin o calatorie este certa, restul sunt doar la stadiul de planuri.